Povesti de la Ras Shamra

Tăbliţe de la Ras Shamra – 6

Povestea Soldatului din cetatea Şoimoş

Fiind la prima mea însărcinare pe tărâmul nou al Muntelui Misterios unde tocmai mă împământenisem întru slava Domnului şi obârşia unei noi vieţi de biet supus eliberat din lanţurile vechii sclavii de la Ras Shamra şi liber totodată şi-n cuget, în timp ce umblând slobod şi în bătaia viforniţei necunoscute mie până acum dar şi în aerul călduţ de primăvară când paşii mă purtau pe cărările întortocheate şi sălbatice ale pădurii de pin şi plante aromate şi de multe boli vindecătoare, amintiri dintr-o altă viaţă, pierdută în negura îndepărtată, mă făceau să gândesc la lucruri străine condiţiei mele umile de lucrător al lemnului, meşteşug învăţat o dată cu venirea mea aici, în inima unor păduri nesfârşite, locuri atât de diferite de aridele terenuri cu care fusesem obişnuit. Şi cum stăteam într-o seară aşa, rezemat de zăplaz şi privind spre zarea în care raze portocalii de soare se scăldau în apele reci ale Crişului Alb, gândul meu păcătos se îndrepta, pe firul faptelor, spre fascinaţia Orientului mai bine dezvoltat economic şi cultural şi exercitarea acelei puternice atracţii asupra unei Europe măcinate de crize, cu gând de pieire şi jaf, ca şi datorită unor forme noi ale rafinamentului şi luxului oriental, nebănuite pe-aici în trecut; nevrednicul meu gând se ducea la Bizanţ, Siria, Palestina, Egipt, cetăţi care au canalizat spiritul războinic al cavalerilor ca şi dorinţa de expansiune a neguţătorilor ce căutau noi pieţe, uniţi în puternicul spirit de solidaritate specific Evului Mediu. Vedeam cu ochii închipuirii cum noi stăpâniri, prestigiu şi glorie au făcut ca turcii selgiucizi după ce au cucerit Bagdadul în 1055, să-şi continuie expansiunea în Asia Mică, în teritorii stăpânite de Califul de Egipt, apoi în Ierusalim. Formarea Emiratului de Damasc şi a sultanatelor Cappadocia, Rum, şi Smirna, primejdioase pentru Bizanţul atacat de cumani, pecenegi, maghiari şi normanzi, i-a făcut pe împăraţii lui să ceară ajutor papalităţii, întru mărirea sferei de influenţă a scaunului apostolic.
Gândul meu păcătos mă purta pe aceste căi întortocheate ale istoriei, deoarece, în adânca lui înţelepciune şi în amintirea vremurilor de glorie, Giovanni de Medici, fiul lui Lorenzo, cel numit „il Magnifico”, nepotul lui Cosimo de Medici, „gran maestro” zis „il Vecchio”, adică descendenţi ai vechii ramuri a familiei Medici di Cafaggiolo ce a dominat Florenţa în urma îmbogăţirii cu comerţul cu materiale textile şi a întemeierii unui sistem bancar prin care a stăpânit societatea financiară a vremii, cunoscut, de fapt şi mai pe scurt, ca Papa Leon al X-lea, chemă în anul 1513 la o cruciadă antiotomană, având ca scop şi îmbogăţirea legăturilor comerciale între Orient şi Occident, în timp ce prin porturile Siriei şi Egiptului, Veneţia şi Genova aduceau mărfuri din Orientul musulman, China, insulele Sonde, India, ca mai apoi, prin înfiinţarea unor factorii comerciale la Caffa şi Tana, să-şi extindă comerţul cu Rusia şi Polonia, instituind supremaţia în bazinul Mediteranei şi răspândind procedee orientale în domeniul textil sau al prelucrării metalelor, dar şi aducând culturi ciudate pe atunci: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.
De la un sol venit în zori cu veşti de dincolo de Muntele cel Verde, aflăm că fiind remarcat anterior ca bun ofițer în războaiele antiotomane, Gheorghe Doja, mic nobil secui din Transilvania, aspru în judecată şi măreţ în fapte, a fost însărcinat cu organizarea unui corp de oaste secui, care să participe la cruciadă; cum era de aşteptat, plecarea spre ţinuturi îndepărtate a lucrătorilor ogoarelor a dus la un conflict de interese cu marea nobilime din Ungaria şi Transilvania, care dorea să-i reţină pe ţărani pe propriile domenii, în timp ce prin participarea la cruciadă ţăranii sperau să-şi îmbunătăţească viaţa vremelnică.
Mă aflam la Ciuci, parte a domeniului Șiriei, umil lucrător în lemnul care aici se găseşte pe toate cărările muntelui, dar ca om liber de astă dată, când împotrivirea marii nobilimi a dus la transformarea oastei în răscoală ţărănească, îndreptată în special împotriva episcopului Nicolae Csáki, principalul adversar al înarmării ţăranilor, care a şi fost ucis în luptă de către armatele ţărăneşti. Atunci am intrat în garnizoana cetăţii Şoimoş condusă de voievodul de Ciuci şi la chemarea acestuia, care mă cunoştea şi chiar mă îndrăgise imediat după venirea mea aici, datorită firii mele supuse în faţa stăpânitorilor de orice sorginte, dar în acelaşi timp, netemătoare în faţa încercărilor vieţii care în cazul meu fuseseră atât de multe, fără însă a reuşi să-mi înfrângă visul datorită căruia mă aflam acum pe aceste meleaguri; cetatea ca şi întreg domeniul Şoimoş erau pe vremea aceea crâncen exploatate de Gheorghe Hohenzollern de Brandenburg.
Răsculaţii îşi aşezaseră tabăra pe Dealul Cioilor din apropiere. Ceas de ceas se adunau pedestrime şi călărime, grupuri de lipoveni de pe malul stâng al Mureşului, alături de pâlcuri de ciobani coborâţi din Munţii Zărandului, dar şi fraţi de-ai noştri din Codru Moma, lăncieri ce treceau cele două Crişuri, venind tocmai din Câmpia Cermeiului ori topoare de luptă din Depresiunea Hălmagiu, şi cam tot estul Câmpiei Pannonice, venit cu mic şi mare pentru cucerirea acestei cetăţi, sprijinind cerul în tăişul lăncilor ca într-un salt important în drumul acestor bărboşi aflaţi sub puterea voinţei spre o viaţă mai bună şi mai tihnită. Din Munţii Bihor coborau cete de arcaşi pe cai înspumaţi de galopul îndelungat prin razele soarelui primăvăratic; pe urma lor venea un car tras de doi boi şi încărcat cu mănunchiuri de lănci şi săgeţi. Toţi erau asudaţi de efort şi însufleţiţi de speranţă, îmbrăcaţi în pieptare maronii din piele tăbăcită şi pantaloni din aba ori iţari strânşi pe picior şi băgaţi în încălţări înalte cu câramb şi nojiţe legate în cruce.
Privirea-mi fu atrasă atunci, la cişmeaua din faţa cetăţii, de o fetişcană bălaie, subţire şi nervoasă, ce purta pe umăr bărbăteşte un arc cu săgeţi, imagine pe care eu o vedeam cumva împotriva firii şi care mă ducea cu gândul la luptătoarele vestite de pe insula Lemnos, şi care ţesăla cu graţie şi uşoară mângâiere coama unui cal nărăvaş în timp ce acesta o adulmeca usor, cu nările fremătând şi un nechezat scurt; până să ne dumirim, eu ca şi murgul, ea zvâcni în spatele lui ţinând frâul cu hotărâre şi supunându-l cu graţie; alb de spumă dar docil, calul se făcu nevăzut cu frumoasa-i povară în urma căreia ochii mei cătau cu uimire, după ce o viaţă stătusem zgribulit prin cele mai dosnice unghere ale cetăţilor prin care paşii vremelnicilor mei stăpâni mă purtaseră o dată cu ei.
Când voievodul de Ciuci, conducăorul garnizoanei a venit şi ne-a zis că a hotărât să ne alăturăm răsculaţilor ridicându-ne împotriva lui Gheorghe Hohenzollern şi deschizând astfel larg porţile cetăţii, inima mea a tresăltat de bucurie, zburând de-a dreptul peste ziduri, spre uliţa prăfuită în care se pierdeau cal şi călăreţ, întru urmarea plăpândei amazoane ce-mi fusese hărăzită dintru început, lucru pe care însă mintea mea neînvăţată a spera în libertate, abia acum îl înţelegea. Ca o umbră o urmam alergând pe cărarea ce părea fără margini de început şi sfârşit ca însăşi viaţa mea, în timp ce sufletul îmi era bântuit de gânduri grele, cum ar fi fost să n-o mai pot ajunge înainte ca negura pădurii să-mi înghită visul bălai. Vitejia ce mă mânase într-o luptă ce nu era a mea pieri ca prin minune, înlocuită fiind de duhul blândeţii, mai pe potriva firii mele visătoare, înclinate mai degrabă spre a încheia înţelegeri, decât spre a cuceri prin jaf şi pradă, cum era obiceiul vremurilor.
Păşind pe covorul verde al colinei în care se împrăştia poteca pe care apucasem cu graba mare a nerăbdării dar şi cu sfială, ochii ei ce semănau apelor albăstrii ale Mureşului m-au întâmpinat de sub sprancenele stufoase cu smerenie şi cu o gingăşie cum nu-mi fusese dat a vedea până acum. Lumina lor ca două opaiţe-n noapte, întrecea cu mult strălucirea blândei luni ce ne privea tăcută şi retrasă pe culmea Muntelui Vrăjit. Am apucat cu blândeţe căpăstrul calului nărăvaş iar ea a sărit sprintenă din şa, în timp ce veşmântul alb şi brodat cu fir de borangic fremăta uşor în vântul ce aducea dinspre depresiunea Zărandului iz de sălbaticiune ieşită din adâncuri. Ne-am îndreptat spre coliba de bârne din pădure unde, în locul vechilor amfore pe care fusesem învăţat a le vedea în jurul meu, pe măsuţa rotundă şi joasă din lemn de brad rămăsese o strachină cu lapte proaspăt alături de o turtă de grâu şi un ulcior de vin.
Când zorii zilei începeau să mijească printre norii umflaţi de somnul nopţii calde de primăvară şi care încă se mai lăfăiau pe bolta înşirată peste colinele Muntelui Vestit, la primul cântat al goarnei din cetatea Şoimoş ce suna adunarea oştii şi pornirea spre Castrum Timensiensis, vechea cetate a Timişoarei spre a începe apriga luptă, deja urcat pe calul nărăvaş ce spumega de nerăbdarea drumului, am privit, pe pridvorul căsuţei, ochii migdalaţi ai firavei copile în cămăşuţa discret brodată şi cu şorţ alb de pânză, ochi în care Mureşul şi cele două Crişuri la un loc îşi învolburau apele într-un albastru trist, de cobalt.
Am plecat în goana calului spre răscoala condusă de Gheorghe Doja ce avea să se sfârşească tragic, în timp ce cruciada măritului Papa Leon al X-lea nu mai pornea niciodată spre magicul Orient; iar cetatea Şoimoş îşi urma drumul spre zilele de glorie de sub stăpânirea principelui minor, Ioan Sigismund şi a mamei sale, regina Isabela, perioadă în care ea va fi întărită şi înfrumuseţată în stilul Renaşterii, totodată adăugându-i-se bastioane externe si profile de piatră artistic sculptate.
Dar despre toate astea poate vom afla mai multe din vreo altă tăbliţă cu poveşti rătăcită prin colbul vremii.

Tăbliţe de la Ras Shamra – 5

Povestea Trecătorului

Fumul ce se ridică pe coşul uzinei e galben, gros şi păstos şi-l simt pătrunzându-mi în plămâni în rotocoale mici şi moi, de parcă aş inspira cremă de zahăr ars. Dacă aş fi pictor, l-aş zugrăvi cu lama cuţitului de pictură în tuşe cu unduiri de sienă aurie îmblânzită în ulei de in fiert, apoi l-aş denumi, după un frumos cântec german, “răsărit de oţel în tonuri calde de culoare”.
Muncitorii din uzină calcinează bauxită în cuptoare mari, la şapte sute de grade, până o deshidratează şi-i distrug materiile organice; după un proces de măcinare fină şi o reîncălzire sub agitare cu o soluţie concentrată în autoclave sub cinci atmosfere presiune şi alte două sute de grade în alte câteva ore, oxidul de aluminiu trece în soluţie de aluminat de sodiu; aceasta, filtrată şi separată de noroaiele roşii şi de aluminosilicatul de sodiu, ia drumul de hârtie al Chinei. Uzina se hrăneşte cam cu o zecime din consumul naţional de energie. Muncitorii din uzină sunt asemeni artizanilor ce turnau bronz în cuptoare uriaşe, pe la 1185 I.C.
Oamenii din jurul meu nu trăiesc ci se preumblă într-o scurgere fără rost a timpului; ei trec în cete şi sunt alcătuiţi din petice gri ca niste efigii de tinichea, se zgâiesc prosteşte cu ochi galbeni şi priviri de gheaţă pe feţe spoite cu pomezi lucitoare şi vorbesc folosind cuvinte pătrate, colţuroase, ce se rostogolesc în zornăit de zaruri mici şi necâştigătoare pe lespezi de piatră. Eu nu vorbesc cu ei şi mă fac arici, pentru ca vorbele lor să nu mă nimerească din întâmplare, cu muchiile lor reci şi zgrunţuroase. Eu nu am unde să fug. Atunci, aleg să nu-i văd; îi dezbrac de învelişul de materie trecătoare şi privesc doar suflete. Sufletele lor mărunte ca firul de nisip se mişcă greu, cu picioare umflate de varicele aşteptărilor neîmplinite. In mâini târăsc sacoşe grele, cu amintiri; uneori, sacoşele se destramă pe la colţuri de prea mare greutate şi din ele curg amintiri care cad ca nişte zaruri de sticlă pe asfalt şi se sparg într-un nor de scântei de cioburi, ca nişte răni deschise în stele căzătoare.
Amintirile sunt uitate.
Pe umerii sufletelor apasă poveri imense ca nişte bulgări uriaşi, şi de aceea sufletele merg încovoiate de parcă ar purta toată lumea în spate, transformându-se în coloane de mulţi Athos. Privirile sufletelor sunt gri ca şi oamenii, şi goale; în ele nu sclipeşte soarele în mărgele de lumină, ci lăcrimează trist vremelnicia. Zâmbetul lor e fals.
Intâlnesc un suflet frumos, blând ca lumina lunii, cu ochi rupţi din bolta albastră şi cuvinte rotunde ca stelele argintii; prin rănile lui curg amintiri dulci, iar vorbele lui sunt cântec cu miros de ambră. Nu-l cred.
Mă sperii, urc în masină şi fug în scrâşnet de fiare.
Alerg spre potecile înguste din pădurea umbrită de mister cu boare de cetină de brad, cu izvoare învolburate, reci şi sălbatice susurând ascunse-n pietre ce sclipesc cu entuziasm molipsitor, cu dor să mă afund în desişul verde cu stejari sfătoşi, puzderie de castani în floare, ori pini falnici, drepţi ca lumânarea, în murmur de frunziş speriat de pasărea cerului ori de vreo sălbăticiune ieşită din inima pamântului, ori să alerg pe covor de flori albastre ca roua, ce cată spre aştri printre coroanele grele de rod ale arborilor falnici, seculari, printre roiuri de fluturi multicolori ca imense buchete de scântei slobozite spre cerul împrăştiat prin frunze ori de-a dreptul printre hăţişuri negre de abanos cu miros de verde-putred-pământiu, răscolind tainele sălbaticei pustietăţi ce se-nalţă ca o punte spre a lega parcă ultimul trotuar al oraşului rătăcit în rotocoale păstoase de zahăr ars, de bolta prea îndepărtată si albastră ca o privire senină şi tămăduitoare prin care o dată, un suflet de poet rătăcit prin gândul meu ca un zbor de fluture înmiresmat, m-a privit cu o imensă bucurie, când tocmai începusem a uita că viaţa e poezie şi cântec, armonie şi mister.
Pădurea nu mai este.
Abătut, mă-ntorc acasă.
Casa mea e un conglomerat obţinut în urma unor procese fizico-chimice prin întărirea unor amestecuri omogenizate de liant, apă, agregate şi aditivi; pasta astfel obţinută din granule bine legate între ele, dă un caracter de monolit, el fiind apoi armat cu plasă de sârmă şi bare de oţel şi precomprimat. In această casă se află o altă casă, din lemn de cireş, cu fibre axiale de celuloză şi lignină aromată, dispusă în rafturi ordonate, pe care tomuri de pilde adună în juru-mi lume aleasă: Philippide, Noica, Proust…
Fiecare filă îmi mângâie sufletul cu slove aurii, luminoase, şi fiecare slovă e cântec divin. Cărţile au suflete rotunde, cu priviri în care sclipeşte luna, şi zâmbet cu miros de răşini de chihlimbar.
Timpul se scurge domol, uniform şi nedureros iar liniştea e albastră în căsuţa mică de lemn din casa mare de conglomerat. Din mersul ei gingaş, plutitor prin roiul de stele aprinse ca opaiţe-n noapte, la fereastră se opreşte, mirifică, Luna. O cunosc, şi-i fac cu mâna: e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunţat pentru noi, şi care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”. Ea-mi aduce poveşti auzite sus, la stână, pe coama azurie a Muntelui Frumos unde văzduhul se sprijină pe uluca gardului în timp ce nori bizari se rătăcesc în ploaia de stele risipiţi printre stânci golaşe cu piscuri obraznice si povârnişuri ameţitoare, acolo unde floarea de colţ e la ea acasă, fragilă şi stingheră, albă şi blândă ca un cântec de dor doinit la buciumul straniilor depărtări; poveştile sunt auzite de la ciobani sfătoşi, îmbrăcaţi în sumane din lână de oaie ţurcană şi cu clopuri din fetru negru ori căciuli brumării îndesate pe cap peste părul sârmos până-n sprâncenele lăţoase încărcate de promoroacă, în faţa focului ce zburdă vesel în roiuri de scântei, înălţate ca nişte nesfârşite coloane aurii ce sprijină bolta cu toată cohorta ei de zeităţi celeste, lăfăindu-se în jilţuri de cleştar, deasupra unei omeniri încremenite-n vechi tristeţi.
Coyolxauhqui nu mai ştie poveşti noi; ciobanii poartă acum Gore Tex de la second hand şi când îi apasă tăcerea, cântă din baterii alkaline nişte cântece pătrate care aleargă besmetice peste piscurile semeţe, se lovesc de stâncă şi se sparg antrenând în cădere avalanşe de cioburi gri si bulgări de granit.
La fereastră apare prietenul meu cel mai bun, Porumbelul Alb, Călător; el ştie drumul spre Ras Shamra, ţara tăbliţelor cu poveşti rătăcite. Drumul e lung, peste valuri de ape înspumate şi întinderi de mări pe care nesfârşite caravane de corăbii hoinare ce răsfiră în vânt pânze multicolore călătoresc sub protecţia Zeului Huitzilopochtli, în traducere pe limba noastra acesta însemnând: "Pasărea colibri a sudului", zeu al soarelui, dar fiind în acelaşi timp şi un ghid al călătoriilor, şi purtând încărcătură bogată în mătăsuri chinezeşti, pluşuri moi de caşmir şi postavuri purpurii, covoare groase din Siria ori din cele de Modena, candelabre din bronz cu lumânări parfumate şi stofe viu colorate din ţesături egiptene ori flacoane cu ulei de eucalipt şi camfor, pocale din aur şi argint şi graţioase amfore rodesiene, talgere din fildeş măiestru ornamentate, parfumuri colorate ori găteli bărbăteşti din argint şi aramă, purpură feniciană, leacuri miraculoase sau seminţe de cânepă, înaintând agale în valuri de ceaţă înnecăcioasă ori furtuni dezlănţuite de zei mânioşi, din oraşele Pontului Euxin ori ale Mării Tireniene, din ţara lui Ramses ori a lui Herodot, din Pamir, pe Drumul Mătăsii, din Arretium, Alexandria, Etruria sau Ras Shamra.
Străbat şi eu drumul anevoios spre colţul de lume unde visele nu mor niciodată. Din colbul de la Ugarit, adun tabliţe spre a-mi căptuşi cu ele pereţii casei mele turnate în cofraje compactate printr-un complicat proces de vacuumare.
Eu sunt trecătorul care adună tăbliţe.
Eu sunt un trecător.

Tăbliţe de la Ras Shamra – 4


Povestea Lunii

Mă asemuie mulţi veneratei Artemis, fiica lui Zeus şi a muritoarei Leto, datorită nesfârşitelor mele plimbări prin sălbaticele păduri ale Muntelui cel Falnic; mă evocă vânătorii cu arc şi săgeţi, truditorii pământului îmi cer fertilitatea gliei, iar femeile doresc copii frumoşi, cu păr bălai şi ochi adânci ca marea.
Pentru alţii, eu sunt Diana, zeiţa cu graţie atletică născută în Delos, aceea care a pornit din insula misterelor cu gânduri de răzbunare, ajungând ea însăşi un vânător insensibil la dragoste, căci inima ei era rece şi stranie.
Eu nu sunt Bastet, sora lui Ra, nici Hecate, zeiţa răscrucilor ce străluceşte cu luna de fildeş, şi nici Selena nu sunt, cea strălucitor de frumoasă, purtată printre nouri într-un car de argint…
Numele meu e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunţat pentru cei de pe Muntele Magic, şi care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”.
M-am născut pe tărâmuri îndepărtate, peste multe întinderi nesfârşite de ape adânci pe al căror luciu soarele se răsfrânge printre luntrele negustorilor de mirodenii şi parfumuri rare, şi peste pământuri cu altare şi temple dintre cele mai faimoase, în care preoţi neclintiţi în cunoaşterea rânduielilor omeneşti precum şi a celor cereşti ridică ofrande întru slava nemuritorilor din înalt. Mama mea este Teteo Inan, Mama zeilor, cea care a dat naştere lunii, stelelor şi soarelui. Sunt sora lui Huitzilopochtli, în traducere pe limba dumneavoastră numele fratelui meu însemnând: "Pasărea colibri a sudului", el însuşi zeu al soarelui, slăvit de azteci ca fiind în acelaşi timp şi un ghid al călătoriilor; deoarece în credinţa noastră străveche, sufletele războinicilor morţi se întorc pe pământ ca fluturi şi păsări colibri, el, cel ce patronează aceste suflete, mai este numit şi "sufletul războinicului din paradis".
Centzon Huitznahuas sunt ceilalţi fraţi ai mei, zeii stelelor sudice.
Fiind deci bolta cerului însuşi leagănul copilăriei mele, pe aceste căi neumblate m-au purtat paşii din vremuri străvechi. In drumurile mele solitare am văzut pământuri aride, îngropate în colburi aurii, dar şi terenurile fertile de sub îngrijirea lui Baal, Zeul Fertilităţii, al Norilor şi al Ploii, în Bayn Nahrain, „ţara dintre cele două râuri”, Tigru şi Eufrat; am văzut palatele regilor din Mesopotamia, clădiri uriaşe, frumos decorate, cu basoreliefuri sculptate în fildeş dar şi mari sculpturi la intrări, şi acelea din fildeşul atât de uşor de înfoliat şi de sculptat, şi de asemeni din aur, ori turnate în cuptoare uriaşe de sclavi pricepuţi, în bronzul cel rezistent prin veacuri; zigguratele, acele temple uriaşe, foarte înalte din cauza inundaţiilor, construite din lut şi argilă prin arderea cărămizilor, pentru venerarea zeilor; la Cairo, cetatea „cea triumfătoare”, am admirat Piramidele din Giza, statuia lui Ramses, moschei şi bazare începute a se ridica pe vremea cuceritorului Amr Ibn-el-As, căutând şi eu cu privirea ascunsele comori ale lui Tutankamon, aşa cum am admirat Gordion, capitala Frigiei înainte de distrugerea ei de către cimerieni, oraşele-cetăţi sumeriene Ur și Uruk în care a apărut pentru întâia oară carul cu două roţi, ca şi prima hartă a stelelor şi constelaţiilor, ori Muntele Athos (cel Sfant), locul celor douăzeci de mânăstiri şi douăsprezece schituri…
Prea minunate au fost toate acestea pana când, într-o seară de vară, privirea mi-a fost atrasă de măiastra pâlpâire a aripilor unui porumbel alb, călător. L-am urmărit uimită şi fermecată, căci zborul lui era un dans cum nu mai văzusem pe bolta albastră: întâi o înălţare lină, spre adâncul univers, o piruetă ameţitoare apoi, urmată de altele în cascade ce străbăteau galaxii în ropotul de aplauze al lui Ehēcatl, Zeul Vânturilor Cosmice; era melodie şi parfum, era miros de raşini de chihlimbar şi zbor de vis. El m-a dus spre un Munte Minunat, locuit de oameni aspri, denumiţi uneori geţi ori traci, unde am văzut pentru prima dată măreţia piscurilor ce străbat bolta, însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, cu păduri umbrite de mister şi izvoare învolburate, reci şi sălbatice, unde veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele te vrăjesc deopotrivă.

De atunci, în fiece seară revin aici, deasupra acestui Munte Magic şi îmi sprijin coatele pe împrejmuirea stânii unde se adună ciobanii seara la foc şi spun poveşti; eu le ascult cu încântare, sunt poveşti de dragoste, de dor, despre băieţi plecaţi la oaste pe ţărmuri prea îndepărtate şi fete care-i aşteaptă împletind cosiţa la vatra devenită peste noapte pustie şi tristă… Sunt poveşti de iubire aşa cum zeii n-au mai văzut, cu oameni ce înfruntă urgia naturii, a timpului şi a depărtării; sunt poveşti depre suflete a căror vibraţie tainică e muzică celestă.

De la un timp însă, aceste poveşti nu se mai aud… Eu stau singură, cu coatele sprijinite de aceeaşi ulucă ce-mprejmuie stâna, înconjurată de miliarde de stele cu singurătăţile lor sclipitoare; cat lung spre uliţele pustii, pe care-n loc de oameni trec maşini; apoi e linişte, nici pasărea nu mai cântă, amorţită pe creanga ce stă într-un echilibru fragil între cer şi pământ. Si atunci, într-o ultimă încercare disperată, mă ridic şi strig:

OAMENI BUNI, UNDE SUNT POVEŞTILE VOASTRE ?!

Cuvintele se sparg de pereţii de stâncă şi se prăvale, rănite, în hăurile adânci. Imi răspunde ecoul.

Numele meu e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunţat pentru cei de pe Muntele Frumos, şi care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”. Sunt Zeiţa Lunii, şi mai vorbesc, uneori, doar cu ecoul.

Tăbliţe de la Ras Shamra - 3


Povestea poetei Enheduana

Pământul meu natal este Bayn Nahrain, ţinut cunoscut şi sub denumirea de ţara dintre cele două râuri, denumit şi Leagănul Civilizaţiei Omenirii, datorită perlelor de civilizaţie lăsate nouă din antichitate de sumerieni, akkadienii, babilonienii lui Hammurabi şi supuşii regelui Assyrian Tiglath-Pilesser I, toate acestea venite peste vestitele noastre culturi preistorice, precum Ubaid ori Jemdet Nasr.

Râzgâiţi am fost de istoriile tuturor timpurilor, căci din perioada sumero-babiloniană ne-a rămas cea mai veche scriere literară a umanităţi, Epopeea lui Ghilgameş, poem epic din care toate civilizaţiile viitoare au luat înţelepciune, aceasta fiind pentru mine, Enheduana, fiica regelui akkadian Sargon, un adevărat izvor de pilde ce-mi vor sluji întreaga viaţă atât spre propria modelare, cât şi în misiunea ce mi-am dorit a-mi asuma mereu, aceea de a le veni în ajutor şi altora ce au aceeaşi dorinţă de înfrumuseţare lăuntrică. Acest poem se păstrează pe douăsprezece tăbliţe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive, şi ne povesteşte despre eroismul Regelui Ghilgameş şi al sălbatecului Enkidu, nedespărţiţii prieteni ce au înfruntat creaturi fantastice periculoase în aventuri vestite peste mări şi ţări.
Se spune că prietenia lor era atât de stransă, încât zeii au fost invidioşi; mai exact, zeiţa asiroo-babiloniană a dragostei şi fertilităţii, Iştar, regina cerurilor... Mult l-a ispitit cu vorbe de iubire pe regele Urukului, însă acesta a respins-o cu trufie pe blânda şi milostiva zeiţă, cea care dezlega vrăji, vindeca boli şi aducea iertarea de păcate, sădindu-i în suflet gustul răzbunării şi astfel ajungând ea să-l ucidă pe bunul lui prieten uriaş. Plecă Ghilgameş peste întinderi de pământ şi ape în căutarea leacului spre a-şi salva prietenul drag, căci el nu putea accepta moartea, ca destin hărăzit omului. Nimic nu i-a putut oferi cea de-a treia în trinitatea cerească, alături de Sin (Luna) şi Shamash (Soarele), pentru a-l face să-şi uite visul de a găsi nemurirea întru îtoarcerea la viaţă a bunului său prieten. Ajungând la Uta-napiştim, înţeleptul supravieţuitor al Marelui Potop, acesta îi dă planta fermecată de pe fundul mării, cea aducătoare de nemurire. Zeii se opun însă din nou, supunându-l la un test iniţiatic de care nu putea trece, iar Ghilgameş se întoarce resemnat la viaţa lui efemeră de pe pământ, rămânând însă etern prin poemul celor douăsprezece tăbliţe sumero-babiloniene.
Intâi ca preoteasă a lui Nanna, Zeul Lunii, ajunsă apoi în slujba zeiţei sumeriene Inanna, căreia i-am închinat multe imnuri în cinstea idealurilor pe care ea le reprezenta ca zeită a iubirii şi ocolind cu abilitate cealaltă reprezentare a ei de război şi moarte, în tot acest timp, poemul lui Ghilgameş îmi era, cum s-ar zice acum, cartea de căpătâi, cea de care nu mă despărţeam niciodată.

Imi petreceam serile libere în grădini suspendate si înmiresmate, citind pildele pline de înţelepciune. De la un timp, am observat cum un porumbel alb venea seară de seară, adiind din aripile pufoase o briză ce mă-mbăta cu mirosul lunii în seri de vară. Nu gungurea ca orice altă pasăre, doar mă privea cu ochi mari, în care luna sclipea în perle de lumină, cu un surâs timid, care ascundea o poveste. L-am întrebat atunci:
_ Alb porumbel călător, ce voieşti a-mi spune?
_ O poveste, mi-a răspuns el, prin limbajul gândului; o poveste frumoasă a părintelui meu, cel ce a fost cel mai supus sclav întru slava Măritului Baal şi totodată primul sclav răzvrătit, şi care într-o zi de pe la 1185 I.C., atunci când, în mijlocul unei mulţimi nedumerite, Bunul Soare i-a topit lanţurile scaviei, a luat drumul spre Muntele Vestit, purtat de un vis stingher. Iţi voi spune această poveste, a continuat el, pentru ca tu să o scrii pe tăbliţă, căci tu ai fost aleasă de zei spre a deveni prima poetă a lumii. De asemeni, iţi voi da aceste bucaţi de scoarţă de copac, pe care bunul meu părinte şi-a zugrăvit visul cu vârful de săgeată înmuiat în zeamă de cucută.

Si aşa am ajuns eu, poeta Enheduana, să scriu povestea sclavului răzvratit dar şi pe cea a porumbelului călător, şi să scriu de asemeni despre Muntele Miraculos, despre măreţia piscurilor ce străbat bolta, însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister şi izvoarele învolburate, reci şi sălbatice, despre veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele.

Aceste tăbliţe le-a luat solul cel alb ca norii de zăpadă sub aripă, spre a le purta în zarea îndepărtată; trecând însă pe deasupra unei cetăţi Ugarit şi oprindu-se o clipă spre a admira o statuetă a Preamăritului Baal turnată în bronz de un umil sclav frigian, tăbliţele îi căzură în colbul dogoritor de la Ras Shamra, pierdute fiind, până când un trecător le va găsi şi le va povesti celor ce nu le-au aflat încă.

In timp ce scriam acestea, visul acelui veşnic rătăcitor m-a absorbit treptat, ajungând de-acum să fac şi eu parte din el...

Nici o legendă din vechi hrisoave nu vă va spune ce a devenit viaţa mea ori cum s-a sfârşit ea; şi ştiti de ce? Pentru că într-o zi senină de vară, urmele paşilor mei s-au pierdut peste întinderile de ape, într-un lung, lung drum spre Muntele cel Mare, despre care un porumbel călător îmi spusese într-o seară înmiresmată că ar fi atât de Frumos!

Iar băştinaşii, asprii locuitorii ai Muntelui Vestit ce-şi ziceau uneori geţi ori traci, au aflat şi ei, în seri târzii, la taifas pe piscuri semeţe, Epopeea lui Ghilgameş, cel dintâi pornit la drum nesfârşit spre a-şi urma visul.

Tăbliţe de la Ras Shamra - 2


Povestea porumbelului călător...

... care într-o zi de pe la 1185 I.C., sub soarele veşnic dogoritor de la Ras Shamra, a reuşit a rupe lanţul unui biet sclav ce se voia, el însuşi, porumbel călător.

M-am născut ca om liber, într-o familie de oameni liberi şi viteji, vestiţi vânători al căror tropot de cai făcea să se cutremure pădurile, în timp ce animale fioroase se retrăgeau în grote adânci din inima muntelui iar păsări de pradă săgetau văzduhul; eram un copil frumos ca un înger, într-un înveliş prea fragil şi neîncăpător râului învolburat ce creştea înlăuntrul meu clipă de clipă tot mai viu şi cu dorinţa tot mai de nestăpânit de a se revărsa spre cele patru zări şi a le străbate uneori în zumzet abia cântat, alteori în cascade vijelioase. Oamenii mă iubeau toţi pentru frumuseţea mea, a ochilor mari în care soarele sclipea în perle de lumină şi a surâsului meu timid în dosul căruia îmi ascundeam teama ce-mi măcina sufletul firav de copil, că într-o zi acest precar înveliş nu mă va mai putea cuprinde şi reţine la adăpost de marele necunoscut din afară şi-mi va da drumul într-o libertate ameninţătoare, printr-o lume străină şi necunoscută inimii mele plăpânde. Eram un copil tăcut, căci vorbele pe care cu drag le trimiteam celor din jur, nu ajungeau vreodată la cineva, ci se loveau ca de un paravan invizibil şi mi se întorceau rănite; eram un copil vesel pe dinafară, datorită părului meu bălai care strălucea în razele soarelui umplând împrejurimile ca un cântec zglobiu, dar covârşit, pe dinăuntru, de o tristeţe ce-mi pătrundea prin învelişul din ce în ce mai ciuruit, invadându-mă treptat.
Am hotărât atunci să părăsesc ciudatul înveliş cu care Creatorul mă înzestrase, atât de puţin potrivit; ieşit gol şi stingher sub soare, sufletul meu a luat culoarea luminii, transformându-se într-un porumbel alb iar aripile gândului m-au purtat de-atunci pe întinderi nemărginite de cer, întovărăşindu-mă cu norii călători şi roua rostogolită-n frunzele dimineţiilor de vară, încălzindu-mă la razele prietenului meu, Soarele, ce îmbracă în lumina-i blândă nemărginirea, iar în nopţile reci şi triste, ascultând poemele Lunii, pline de o dulce visare.

Colindând zările în lung şi-n lat, pe la 1185 I.C. am ajuns pe coasta nordică a Siriei de azi, pe atunci un ţinut binecuvântat de Baal, Zeul Munţilor şi al Fertilităţii, al Vântului, al Norilor si al Ploii, cel ce ce se lasă pradă morţii în fiecare an pentru a reînvia o dată cu viaţa vegetală întru belşugul recoltelor şi fecunditatea pământului, făcând din aceste pământuri aride, terenuri roditoare spre slava măreţiei lui.
Aici am cunoscut un scalv; el nu avea nume, decât acela de SCLAV. Deşi frigian, luase portul fenicienilor precum şi obiceiurile lor, vrăjit fiind de uriaşa lor capacitate de a inventa viitorul, lucru pe care şi el şi l-ar fi dorit uneori, dacă gândul lui temător ar fi cutezat să ajungă aşa de departe. Cămaşa de in de care părea a fi atât de mândru, de fapt, nu era decât o zdreanţă ce-i curgea molâu de pe umerii gârboviţi de truda muncii zilnice la atelier; picioarele lui se mişcau greoi, fără încălţări, noduroase şi acoperite de plăgile lanţurilor cu care fuseseră legate de prea mulţi stăpâni. Dar ce era cel mai ciudat la acest amărât, era faptul că deşi orb din cauza îndelungatei şederi în faţa cuptoarelor ce scuipau flăcări şi particule minuscule de aliaje în timpul procesului cumplit de ardere al bronzului, el se aşeza ades cu faţa spre Intinderea Mării Tireniene, spunând că vede Muntele cel Sfant, spre care gândurile lui cele mai tainice se îndreptau în fiece clipă. Nu, nu zicea în vorbe, căci gura lui era mută, iar glasul lui nu se făcea auzit în exterior; îi citeam doar gândurile, limbaj învăţat şi folosit şi de mine pe vremea când învelişul meu cel vechi nu-mi permitea să le vorbesc celor din jur. Aşa am aflat că el, pierdut ca şi mine în trecut într-o lume străină, aparţinea unei alte lumi, pe care o credea peste întinderea de ape, pe Muntele Indepartat, acolo unde nici cu gandul nu visa că ar mai putea ajunge vreodată, spre a se regăsi, suflet, gând şi lumină, într-un singur şi firesc înveliş. Mă întreba deseori, în clipele noastre de intimitate sub razele blândei Luni, cum e Muntele, sigur fiind că eu am fost acolo, l-am vazut, iar eu îi povesteam în imagini bogat colorate despre măreţia piscurilor ce străbat bolta, însoţite de hăuri prăpăstioase şi povârnişuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister şi izvoarele învolburate, reci şi sălbatice, despre veşnicia stâncii şi vremelnicia vieţuitoarelor ce i-au străbătut colinele. El mă asculta cu nesaţ, îngânând adeseori: aşa, exact aşa, ştiu, îmi amintesc, ştiu că am fost acolo, eu de-acolo vin...
Spre a-şi petrece timpul întru slava Marelui Zeu, asemeni altor sclavi plini de har, meşterea, în acest timp, o statuetă, pe care urma să i-o ofere, însoţită de un sacrificiu; după obiceiul fenicienilor, primul copil născut era oferit Domnului, ca jertfă supremă. Dar el era doar un SCLAV ce nu avea copii şi nu va avea niciodată, cum nu va avea niciodată libertate; ce va sacrifica? In clipa în care m-a ales pe mine ca sacrificiu suprem, am înţeles: eu eram copilul său nenăscut, întors în timp şi venit aici sub acest înveliş de porumbel alb călător, tocmai pentru a face ca acest lucru să fie posibil...

Am implorat atunci pe prietenul meu, Măritul Soare să-mi vină în ajutor, iar el a venit şi cu raze de foc a topit lanţurile viitorului meu părinte, redându-i astfel libertatea de a pleca spre Muntele Frumos, spre viaţa cea nouă pe care sufletul lui o visase timp îndelungat.

Acolo, pe o colină împădurită de munte, m-am născut eu, un copil frumos ca un înger, într-un înveliş prea fragil şi neîncăpător...

Tăbliţe de la Ras Shamra - 1

Povestea sclavului răzvrătit

Povestea ce o voi spune astă seară s-a petrecut în Ras Shamra, un oraş pe atunci înfloritor de pe ţărmul Mării Mediterane, Ugarit, înainte de completa lui distrugere din secolul XII, I.C.
Frământam cu râvnă argila, un amestec granulat de silicați si fragmente de cuarț, întru o pioasă recunoştinţă ce voiam a o aduce binefăcătorului şi protectorului meu, marele Baal, cel venerat cu umilinţă, el fiind Zeul Munților, al Fertilității si al Timpului.
Din boţul presărat cu stele de mică sclipitoare ca razele năstruşnicului soare ce cată prin frunze spre noi, bieţi muritori nevrednici, după îndelunga frământare din mâinile si mai ales din gândurile mele, si sub blânda îngăduinţă a celui cu puteri depline asupra mea si a tuturor celor urgisiţi de soartă, aveam să modelez o statuetă ce o voi aduce ca umil omagiu Preaslăvitului Stăpân, după multe zile si nopţi de muncă, sudoare, si nemărginită iubire, si desigur, după turnarea ei în bronz, un aliaj ce va căpăta, în marile cuptoare unde cei asemeni mie asudă din greu si cu recunostinţă întru Domnul, o rezistenţă ce o va face nemuritoare în veacuri, întru slava Măritului Baal si umila mea pomenire, ca simplu si modest artizan, neputincios în a-i proslăvi măreţia. Căci Preaviteazul Baal este si Zeul Vântului, al Norilor si al Ploilor care aduc fertilitatea în această regiune aridă, în care ne ducem mărginita noastră viaţă, pierdută în marea nemărginire, fapt întru care, la încununarea operei mele modeste, voi aduce Unicului Stăpân si o umilă jertfă, un porumbel călător. Cât l-am invidiat, în nimicnicia mea, pe acest alb sol de pace, călător peste mări si întinderi aride, aşa cum si eu, adesea, în scurte momente de pauză făcute nu din prea mare oboseală, ci din mai marea nevoie de a-mi aduna gândurile bune si dătătoare de har în împlinirea si desăvârşirea lucrului început, priveam în zare spre Muntele Miraculos, pe deasupra corăbiilor cu mărfuri din cele mai alese care străbăteau Marea Tireniană ori stând la porţile cetăţilor prevăzute cu ziduri groase de apărare.
Din mâinile mele umflate de trudă si care de-a lungul timpului au luat culoarea sienei arse, argila se fărâmiţează ades, împrăştiindu-se ca o pulbere rebelă ce nu se vrea modelată de mine, un atât de umil slujbaş în cinstea Adevărului Indelung Căutat si negăsit nicăieri; alteori, căldura lacrimilor de recunoştinţă ce se preling asupra rocii sedimentare parcă o îmbunează si ea se lasă adusă în forma inimii mele umile, în timp ce ochii închipuirii urmează într-o îndelungată visare drumul spre Muntele cel Neştiut si atât de îndepărtat, întâlnind în cale stăpâni măreţi ce-si conduc oastele spre glorii trecătoare, ori ca si mine, sclavi umili, care cu mâinile lor înnegrite de lanţuri sculptează viitorul naţiunilor abia mijite din negură. Eu, un biet frigian plăpând si bun doar de această muncă mai uşoară din atelier, nu am sentimente de silă ori de revoltă împotriva nedreptăţii sau a suferinţei, căci nimeni nu mă poate jigni sau face să-mi fie teamă de altceva decât de Bunul Stăpân, cel ce atât de milostiv îmi dă sentimentul de siguranţă si veşnică pace, făcându-mă să uit de umilinţa târgului în care, în lanţuri si frânghii groase, am fost vândut pe doi dinari de argint, printre atâţia alţi sclavi aduşi din Mesopotamia, Cartagina ori pustiul Tibetului, si care mai asteaptă si azi milostivirea unui viitor stăpân apărut din colţuri de lumi nebănuite. Eu nu am nici speranţe de viitor, iar în nopţile cu lună plină când mă zgâiesc la stele neputând închide ochii până-n zori, privirile mele se-ndreaptă tot spre Muntele Vestit, ca si cum gândurile mele tainice, deoarece cu altcineva eu nu vorbesc niciodată, mi-ar fi şoptit o dată că acolo voi gasi Rostul zănaticei mele călătorii prin viaţa aceasta pământeană, cel care îi va da o preţuire fără de seamăn, eu fiind un venetic atât de laş si neputincios, un vineţiu zdrenţăros ce nu s-ar putea înfăţişa marelui preot decât cu fruntea plecată-n dalele pardoselii.
In scurtele momente de răgaz pe care le-am avut rareori, am desprins bucăţi de scoarţă de pe trunchiul copacilor, nu din cei cinstiti ca fiind sacri, ci din ceilalţi, fără însemnătate pentru stăpânitori si măriţii preoţi, si aşa cum aici se prepară veninul pentru vârfurile de săgeată dintr-un amestec de sânge, zeamă de cucută si un boţ de viperă, am obţinut un lichid negru ce se impregnează precum cerneala; deşi atunci nu prea ştiam pentru ce le adunam cu grijă, acum îmi sunt de mare ajutor, căci iată, cu acestea reuşesc să scriu acest mesaj pentru voi, cei ce-l veţi citi în alte timpuri, având curiozitatea de a afla istoria celui mai umil dintre sclavi si totodată singurul care s-a răzvrătit, până la aceste vremuri de mine cunoscute.
De ce si cum am ajuns eu, nevrednic supus, să mă răzvrătesc împotriva Celui ce guvernează bunăstarea universală, a aceluia ce a învins pe Zeul necruţător al Mării, Yam, întorcând marinarii după o îndelungată perioadă de timp în valurile mării, cel ce se lasă pradă morţii an de an pentru a reînvia o dată cu viaţa vegetală întru belşugul recoltelor si fecunditatea pământului?
Deşi nu eram fenician, am învăţat de la ei practicarea acestui meşteşug cu care îmi petrec zilele în ateliere mari, lângă cuptoare ce scuipă foc, îmbrăcat în veşmânt de in si fără încălţări în picioare; apoi, tot de la ei am deprins scrierea alfabetică, fără de care nu v-aş fi putut transmite această poveste; nu în ultimul rând, de la ei am învăţat magia, navigaţia si gustul călătoriilor.
Ajungând în ziua dezvelirii modestei mele opere, care era si ziua sacrificiului în avans pe care-l aduceam Zeului în credinţa că astfel îi voi putea sluji si într-o viaţă viitoare, în piaţă s-au adunat mulţimi în grupuri nedumerite, căci nu înţelegeau cum pot eu, în nimicnicia mea, să jertfesc un porumbel, Iubitului Stăpân căruia i se jertfeau copiii, chiar primii născuţi. Albul sol al păcii, porumbelul meu călător de care îmi plăcea să îmi imaginez că zburase chiar deasupra Muntelui cel Mare, acolo unde eu nu aveam să ajung vreodată decât cu ochii închipuirii, iată, nu era un sacrificiu demn de Măritul Stăpân. L-am mângâiat pe aripile pufoase ca norii de zăpadă cu mâinile mele noduroase de îndelungata frământare a argilei si arse la gura cuptoarelor cu guri lacome de foc si înainte de a-i da drumul spre lumină i-am şoptit, da, era prima dată când vorbeam altcuiva decât tainicelor mele gânduri, că aceşti oameni greşesc rău în privinţa lui, căci nu-l cunosc si nici nu sunt atât de capabili în a-l preţui în toată frumuseţea lui, că întreagă această cetate va pieri în curând, complet distrusă, spre a nu mai rămâne nimic din aceşti oameni răi si nepricepuţi, decât nişte texte de la Ras Shamra si această pildă ce o voi lăsa în urmă, după plecarea mea, căci în acel moment am simţit cum sub razele soarelui, lanţul gros ce mă învăluia în plăgi deja tăbăcite începea a se topi, în timp ce grupurile de oameni, văzând acestea, nedumeriţi se dădeau la o parte din faţa mea, eliberându-mi calea ce avea să mă poarte spre Muntele cel Frumos.

Scrise de mine azi, pe la 1185 I.C., pe scoarţă de copac si cu vârful unei săgeţi înmuiate în cerneală uleioasă din zeamă de cucută...

Transcrise pe o tabliţă, alături de alte poeme de pe la Ugarit, de un trecător care mai notează alături, citeţ, că opera despre care se face vorbire poate fi văzută azi la Luvru.


http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/df/Baal_Ugarit_Louvre_AO17330.jpg