Cine suntem

ROMANII DE IERI

Poze vechi din Romania

Romania Un Colt al frumusetii!!!

Constantin Ţoiu
(Pre texte, 1973)

Nu fiindcă lucrurile sunt dificile…

Intr-o staţie de metrou pariziană, potrivit unor măsuri de înfrumuseţare a “lumii de dedesubt” în care oamenii îşi petrec o bună parte din timp, circulând, se poate citi pe un panou această frază a lui Seneca:
“Nu fiindcă lucrurile sunt dificile nu îndrăznim, ci fiindcă noi nu îndrăznim, lucrurile sunt dificile”.
Ne oprim o clipă, şoptind încă o dată:
… fiindcă noi nu îndrăznim, lucrurile sunt, ni se par sau devin dificile…
Cetăţeanul grăbit, şovăind în pragul unei acţiuni, va găsi în sentinţa filozofului acel adaos de cutezanţă care îi va face problema uşoară, deşi rămâne de văzut despre ce fel de acţiune este vorba şi care-i problema.
Pentru ce trebuie să îndrăznim, nu stim niciodată prea bine, dificultatea ia altă înfăţişare şi noi trebuie să îndrăznim din nou, ca să cunoaştem preţul îndrăznelii adevărate.
Ce efect ar avea, în locul reclamelor făcute atâtor nimicuri trecătoare…, ce efect ar produce, într-unul din noile pasaje subterane, versul-cheie al existenţei noastre pe care o credem totdeauna aceeaşi:
“Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri…”

Constantin Ţoiu
(Pre texte)

Perechea eternă

Cei doi soţi de pământ ars surâzând din secolul al şaselea anterior erei noastre – Sarcofago degli Sposi - expuşi la intrarea secţiei de artă etruscă a muzeului Villa Giulia din Roma.
Surâs înveşnicit în ceramică roasă, a cărei porozitate imită pielea umană pietrificată.
Lutul trecut prin foc se apropie cel mai mult de natura noastră.
Numai orientul, prezent în arta etruscă ştie să zâmbească astfel. O gentileţe studiată şi care, printr-una din acele ambiguităţi ale fizionomiei, e gata să se preschimbe în ironie binevoitoare. O civilizaţie rafinată nu se poate lipsi de această distanţă a politeţii, de un cult riguros al formei, în care sinceritatea trece sub control…
Sunt sincerităţi brutale şi primitive; sunt adevăruri inoportun rostite de neghiobi, pe care le preferi amânate. Surâsul civilizat, îngăduitor de senin şi de superior, al celor doi promişi unul altuia pe vecie, ce te întâmpină la intrare, sugerează lumea unei spiritualităţi pierdute.
Ei stau marital şi etern unul lângă altul, pe jumătate întinşi, abia treziţi parcă dintr-un somn usor. Trupurile se ridică frumos de la şold în sus, sprijinite în cotul ascuns în veşminte, cu o mişcare hieratică. Nimic molatic, nimic senzual în intimitatea lor, decât aerul unei castităţi desăvârşite, echilibru etic, fidelitate trainică.
Ce a fost instinct, condiţionare biologică, s-a sublimat într-o armonioasă muzică a sufletelor.

Sarcofago degli Sposi

Câteva ‘pilde’ scrise de Félix Lope de Vega, cel ce şi-a poetizat fiecare trăire într-un stil temperamental de o mare respiraţie lirică:

Spre singurătăţi mă duc…

Spre singurătăţi mă duc
şi din ele-am a mă-ntoarce,
căci spre-a drumeţi cu mine,
mi-ajung gândurile. Oare
ce-o avea cătunul unde-mi
duc şi-o viaţă,-mi duc şi-o moarte,
căci, venind din mine însumi,
nu pot s-ajung prea departe.
Nu-i bine, nici rău de mine,
mintea-mi spune: -n omul care
este tot numai un suflet,
trupul e ca o-nchisoare.
Inţeleg tot ce-mi ajunge,
una nu pricep, cum poate
să rabde neştiutorul
toată-a lui înfumurare?
Din tot ce mă necăjeşte
scap fără vreo greutate,
dar nu scap de ce primejdii
poate-un prost să-mi scoată-n cale.
El ar spune că eu-s prostul,
cu pricini neadevărate,
că-umilinţa şi prostia
casă bună nu pot face.
Stiind numai deosebirea
văd ca şi-unul şi-altul poate:
nebunia-i e trufie,
iar dispreţu-mi mi-e-nchinare.
Sau, mai ştii, e cu putinţă
să nu le ştiu eu pe toate,
sau cei ce fac pe-nţelepţii
sunt doar fiindcă lor le-o pare.
“Stiu doar că nu ştiu nimica”,
zise-un filozof ce toate
socotelile-şi făcuse
de umilinţă, unde-i mare
ce e mic. Iar a mea ştiinţă
n-o fi mare peste poate,
căci, neştiind ce-i fericirea,
‘nţelepciunea şi-ea te lasă.
………………………….
Fără vorbă, socoteală,
fără cărţi, fără hârţoage,
când, ce n-au le trebuieşte,
le cer toate-mprumutate.
Nu-s săraci, nici n-au avere,
ce le trebuie-au de toate;
grija nu le strică somnul,
nici cereri, nici judecata;
nu-l bârfesc pe cel mai mare,
celui mic nu-i stau în cale;
n-au semnat nicicând, ca mine,
de sărbători vreo urare.
Cu pizma-mi mărturisită
şi cu ce-mi petrec în pace,
spre singurătăţi mă duc
şi din ele-am a mă întoarce.

Constantin Ţoiu
(Pre texte)

Răspunzi de obrazul pe care îl al

De la o vârstă, vai, răspunzi de obrazul pe care îl ai.
Observaţia aparţine unui moralist, unui scriitor atât de lucid ca Gide, şi ea cuprinde o sumă de înţelesuri practice în ce priveşte comportamentul uman în existenţa socială. Practica, desigur, nu în sensul în care folosirea demagogică a principiilor moralei poate să facă din aceasta din urmă instrumentul brutalităţii duioase. Omul trece prin multe şi omului i se deschid ochii în cele din urmă.
Această remarcă spumoasă şi care rimează atât de elegant – “à partir d’un certain âge, on devient responsable de son visage” – conţine un adevăr grav. E caracteristic stilului franţuzesc să dea gravităţii un aer graţios, moraliştii ursuzi nu conving niciodată.
Remarca lui Gide înseamnă în primul rând că omului îi este dată libertatea de a avea sau de a nu avea până la capăt obrazul său, care, bine păstrat, capătă preţuirea şi valoarea unei veritabile opere de artă. Răspunzi de obrazul pe care îl ai. Fiindcă aici întâi şi întâi e vorba de caracter, şi caracterul este creatorul, artizanul propriei tale existenţe. Ce se poate citi pe o figură omenească după ani de ambiţii josnice şi potlogării întrece în oroare şi o pânză de Goya.
Fizionomiştii sunt derutaţi. Caracterul are o acţiune decisivă asupra chipului omenesc. La datele naturale ale individului se adaugă formidabila sa putere de a se modela singur, autocreîndu-se, născocindu-se de fapt a doua oară. Cel mai adesea, omul porneşte bun şi curat din adolescenţă. Lăcomia, setea oarbă de putere, grosolănia, minciuna sapă în obrazul omenesc semne respingătoare. Viaţa îşi pune gheara pe figura ta, procesul degradării fizice e inevitabil. Dar cât nu punem de la noi?
Stigmatul ghearei interioare ne aparţine.

Lăsând la o parte asfaltul tern si blocurile pestriţe, toamna îmbracă o paletă minunată de culori pe munţi, prin păduri, pe pajişti şi stânci. Ori de câte ori pot, las în urmă, chiar şi pentru două zile, fotoliul îngândurat şi mohorât, măsuţa cu teancurile ei de dosare şi cărţile, să se pună un pic de colb pe ele, aşa cum le stă bine carţilor vechi (simt priviri dojenitoare prin sticla: colb?!) şi colind poteci de munte. Imi place să mă afund în păduri nesfârşite, verzi, de brad, să beau apă cu căuşul palmei din izvoare învolburate care-ţi îngheaţă mâna, să mănânc ciuperci şi mure, să mă caţăr pe stânci care cată obraznic spre soare, iar seara, la focul din faţa cortului, să privesc stelele care uneori coboară mult, atât de aproape, încât am impresia că mă rătăcesc printre ele şi nu stiu de voi mai gasi drumul înapoi. Dimineaţa mă găseşte totdeauna pe cele mai înalte stânci, de unde îmi place să privesc de sus, norii coboraţi, parcă, în locul meu, cu ‘picioarele’ pe pământ. Imi place să străbat peşteri, mai puţin din cele electrificate, căci păstrează o istorie neplăcută a vizitelor anterioare, ci din acelea în care intri aproape pe burtă, pentru a descoperi apoi galerii impunătoare, sau cobori pe scări insalubre, prevăzute cu lanţuri si frânghii, în caz că cedează; în acestea nu vei gasi nicicând peturi şi cutii de bere.
Si asta e România, şi exact aşa îi doresc să rămână: cu drumuri proaste de acces către aceste minuni, că sa nu poată ajunge maşini, ci oameni; cu piciorul şi rucsacul în spate.
Nu pierdeţi această frumoasă toamnă şi bogăţia ei de culori! Găsiţi o zi, două, si vedeţi România frumoasă, dacă tot v-aţi săturat de cea urâta, cu sărăcie, corupţie, prostie şi răutate. Nu, la întoarcere nu veţi găsi facturile plătite şi problemele rezolvate, dar stropul de sănătate şi de bucurie câştigat va mai înclina balanţa şi de partea dumneavoastră, în lupta cu toate acestea.

Sunt oameni care stiu doar unde vor sa ajunga, nu-i intereseaza drumul; profesie (una), sotie (harnica), copil (destept), casa (cu televizor si-n baie, neaparat); fiecare zi decurge identic: trezirea la aceeasi ora (aceeasi cafea, bla-bla-bla), aceiasi vecini intalniti in parcare sau in statie (acelasi salut si-n aceeasi stare de spirit), aceiasi colegi de munca (cu aceleasi povestiri despre ce n-au facut ieri ca si-n alte dati); iar seara, la culcare, aceeasi multumire ca totul a decurs normal... Nu stii ce-ti aduce ziua de maine - este spaima de fiece noapte, frica de necunoscut... Noi sa vrem schimbari? Adica, asa, fara motiv? caci am vazut pe unii care povesteau ca au luat-o de la capat de multe ori, nevoiti fiind; bravo lor, dar nu despre asta era vorba... Altii se iau de alte aspecte: sotia, sigur, reprezinta un angajament pe care nu-l poti revoca unilateral - si nu spun asta fiind femeie, caci daca i-as zice doar angajament si atat, imi veti da dreptate cu totii; copiii, evident, nu intra in discutia nici unei schimbari... Dar propria schimbare, adica sa accepti ca in tine salasluieste un altul, pe langa robotul care-ti traieste viata? Un alt eu, necunoscut, abia visat uneori, in indepartata copilarie? un adolescent ramas visator, cu capu-n stele, in timp ce tu-ti ascuteai coatele tocind pentru examenele care-ti vor aduce bunastarea si televizorul din baie? Pai la ce bun? ce sa mai faci cu el de-acum? Nu, acum nu mai avem puterea... Pentru ca nu mai avem varsta... Ei, da, unii au doar aceasta impresie: isi iau la batranete sotia frumoasa pe care n-au luat-o la tinerete, cand au preferat-o pe cea desteapta... Dar, din nou, nici despre ei nu e vorba aici... Doar in privinta profesiei, m-am reinventat de multe ori; cu aceeasi pasiune, in alt domeniu; si pentru asta, sigur, nu-ti ajunge o viata... In rest... ce-i asta? jurnalul unui om fericit? E ca-n felicitari: in toate ni se ureaza sa fim fericiti. Cum ar fi sa scrii:
De ziua ta, iti urez sa ai puterea sa fii tu, cel necunoscut, cel pierdut, cel visat, cel adevarat... ?

Exista o lume de poveste si din ea facem parte, doar ca nu totdeauna stim sa privim si s-o vedem. Sunt zeci de lucruri marunte care pot fi o bucurie pentru noi? Sunt sute, mii. Eu colind ades stradute si drumuri necunoscute de tara, poteci de munte, dar nu la sfarsit de saptamana, caci de cand s-au facut drumuri peste tot (sunt singura care zice asta!), sambata si duminica muntii se umplu de o populatie care mult mai bine ar sta la mare, in aglomeratie, in bazare, balci; dar in timpul saptamanii, iau cateva zile libere, doua-trei (niciodata nu am luat concediul o luna) si colind paduri de brad si campii inflorite, si ascult (fara casti) natura: susurul de izvor, ciripitul pasarilor, vuietul vantului prin frunze, ploaia, tunetul, sau pur si simplu, murmurul ce ma-nconjoara: oameni, animale, ape. Ma incanta la fel de mult un dus in ploaie, fara spume si saruri, doar cu mirosul adevarat al naturii si da, dorm pe iarba, in cort, in sacul de dormit (chiar daca afara e zapada), sau pur si simplu in fan. Strabat cu teama si incantare pesteri ne-electrificate, zbor cu parapanta, dar nu-mi plac masinile (sunt mici, stai inghesuit, nu poti sa te misti ca-n tren si circula pe strazi aglomerate, cu reguli de circulatie pe care majoritatea nu le respecta).

Nu-mi pot petrece toata viata in natura, evident, trebuie sa vin si la oras sa castig niste bani (am si eu facturi, inflatie, legi proaste si greutati ca orice om), dar o fac in felul meu, desi sunt angajata, am sefi, loc de munca si condica de prezenta. Iar rasfatul suprem, recunosc: fac si mananc zilnic prajituri (cu muuulta crema de ciocolata) si citesc mult; nu reviste, nu ziare; nici nu am televizor, doar un tuner pe care-l mai deschid uneori in bara, lunar sau mai rar; nu am vrut niciodata sa-mi transform casa in biblioteca, am citit carti si le-am dat altora, mai departe, apoi le-am cumparat iar pentru ca voiam sa le recitesc, imi lipseau; apoi, intr-o zi, tarziu, am constatat ca traiesc, desi n-am vrut, in mijlocul unui depozit de carti pe care probabil nu voi avea timp sa le recitesc, asa cum mi-am tot dorit, decat in prea mica masura. Imi place sa vad un film bun sau sa joc intr-unul (nu ma pot impiedica sa visez, zi si noapte!); zambesc mereu pe strada, dar asta doar pentru ca toata lumea imi zambeste (ori pe cei incruntati nu-i observ?); nu-mi plac telefoanele pentru ca ele te trag mereu inapoi, in realitate; am putini prieteni buni, si doar pentru ca ei ma tot gasesc si ma scot, foarte greu, din cochilie, pentru scurt timp; am si vecini (asta ma surprinde mereu) care au renuntat sa ma tot invite la o cafea la care oricum nu ajungeam niciodata.

Dar toate astea (natura, vantul, ploaia, padurea, izvorul, muzica, prietenii, cartea) nu ar fi asa de minunate sau pur si simplu nu ar exista daca nu am avea iubire; in suflet, in ochii cu care privim lumea, in ganduri, in mintea cu care judecam tot. Asta va doresc sa aveti, caci bucuriile naturii exista si ne asteapta pe toti; iar daca acum nu facem parte dintr-o lume de poveste, atunci cand?

Fericire, din cer, nu mi-a picat; nici nu prea am stat locului, asteptand sa ma nimereasca. Bucuriile mele au venit dupa multa munca; m-au gasit epuizat de efort, dar tot ele mi-au dat puterea s-o iau mereu de la capat, pe alt drum, alta poteca, in intampinarea altor emotii... In timp ce unii se prapadesc de ras din orice, eu lupt pentru un zambet ... Dar n-as face schimb! Fericirea nu dureaza o viata, ci doar o clipa, unica de fiecare data; dar poti trai intr-o singura clipa, intensitatea unei vieti; apoi s-o cauti si s-o provoci pe urmatoarea! Si nu stii daca va ma fi... E ca si cum te-ai naste si te-ai reinventa mereu, chiar daca, in acelasi loc, sub soare. Sunt momente care, cu intensitatea lor de-o clipa, te transpun in alte lumi, in alte timpuri, si pe care, in final, intelegi ca de fapt, doar ti le-ai amintit, caci ele existau in tine, in trecut sau in viitor: nebanuitele lumi ale spiritului tau calator. Cum ar putea un astfel de moment sa dureze? Si cine-ar rezista? Evident, nu ma refer la bucuria obtinerii vreunui premiu, cand greutatile vietii devin nori pufosi... Ci la aceea care face sa nu mai existe nimic in jur: probleme, nori, baloane si sapun. Asta numesc eu fericire, daca poti sa-i dai vreun nume... E mai greu de explicat, dar daca ti se-ntampla, stii. Apoi, totul e doar zgomot sau tacere.

Era inainte de 1989; eu, eleva in clasa a noua la un liceu vestit (erau doar doua in tara); aveam colegi din toate judetele, de la Satu Mare, la Galati, de la Timisoara, la Iasi; toti fusesem cei mai buni in judetul nostru, dar aici, cum sa te remarci printre atatia la fel?
Asa ca prima mea nota din liceu a fost 3 la limba romana; lipsisem si nu aveam notite de la predare. Eram douasprezece fete in camera de camin; am gasit, pe un hol izolat, un calorifer pe langa care m-am pitit si am plans ore in sir; cum sa mai arat ca sunt de nota 10, caci langa 3 nu va pune nimeni decat 7, 8 sau poate, 9. Eram disperata. Dupa ore si zile de plans, am hotarat ca singura rezolvare era sa merg la olimpiada de romana si sa ajung la faza pe tara; de ce doar atat? Pai luam zecele dorit, si vedeam Iasul; acolo era faza pe tara, si era la celalalt capat al tarii, greu de ajuns, pentru mine.
Cand am ridicat mana sa ma inscriu, profesorul mi-a zis: tu ai 3, ce sa cauti la olimpiada? Crezi ca eu trimit toti prostii, sa ma faca de ras? De parca prima umilinta nu-mi fusese de-ajuns. Asa ca duminica dimineata m-am dus in clasa, pregatita sa rastorn lumea, iar el a venit si m-a dat afara; firesc, am intrat in clasa de alaturi si i-am spus profesoarei ca nu am loc dincolo si tovarasul profesor o roaga sa-mi faca loc; n-avea nici un motiv sa nu ma creada. Peste doua zile, cand a adus rezultatele, mi-a pus un 10, apoi m-a intrebat ce am avut de invatat; i s-a parut ca m-am ridicat prea incet (mi se inmuiasera picioarele, intr-adevar) si mi-a mai pus un 3. Dar acum n-am mai plans, aveam multa treaba: faza pe oras, pe judet. Ei, la faza pe judet, lucrurile s-au complicat; caci de aici pleca doar unul, cel mai bun. Ma uitam in jur, cum fete inspirate, cu ochii sclipind de inteligenta, scriau pagini intregi, intr-o tema foarte generoasa: In lumea basmelor. Toate erau foarte talentate, dar numai una putea sa castige; nu cea mai buna, ci fiica secretarului de partid de nu stiu unde; caci partidul era in toate; stiam sa castig si sa pierd de la competitiile sportive, cu echipa de gimnastica, unde totul era la vedere; aici era altfel. Am hotarat sa inving sistemul, cu armele lui.
Cand timpul se apropia de final, am cerut scuze in gand, tuturor, si am scris:
A fost o data o fata frumoasa, desteapta, harnica, Ileana Cosanzeana. Ea a fost rapita de zmeii cei rai, dar salvata de Fat Frumos, pe calul sau alb. De-atunci traiesc impreuna fericiti si asa vor trai vesnic.
Bunicuto, a cui este povestea aceasta?
Aceasta este povestea tarii noastre, frumoasa precum Ileana Cosanzeana si salvata de PCR (scris intreg, neprescurtat).
La Iasi n-am mai facut nimic: mi-era greata de mine, de sistemul in care tocmai ma integrasem crezand ca-l inving, de mizeria din jur; in plus, cei din Bucuresti venisera cu subiectele scrise deja la masina, le memorasera si le repetau inainte de intrare. Asa erau vremurile. Nu m-au mai interesat niciodata notele. Era o celebritate amara. Si nici membru de partid n-am putut fi niciodata, oricat as fi pierdut; asta a fost lectia.
Au trecut multi ani de-atunci, iar gustul amar a ramas, nealterat, dar vazand cati oameni sunt deprimati de viitorul acestei tari, am vrut sa nu uitam nici trecutul.

Am fost mereu un copil singur.
Intai mi-au placut filmele; saream gardul si intram la cinematograf prin usa din spate, ajungeam pe scena, coboram in sala si vedeam zilnic acelasi film de cate ori rula; nu stiam sa citesc sau sa traduc, dar memorasem filme intregi care imi alcatuiau o lume a mea; eu singura, intr-o foarte aglomerata lume interioara.
Apoi mi-a placut vioara; profesorul ma ducea prin toata scoala de muzica, din clasa-n clasa, sa vada toti cum cant eu o partitura la prima vedere; aveam vioara si succes, dar am inteles ca nu-mi ajungea sa cant corect, altceva mi-as fi dorit, ceva ce vioara nu-mi putea da, sau eu nu-i puteam da, ei.
In clasa a patra, m-am dus la Bucuresti, la Institutul de Coregrafie; dupa ce m-a examinat, directorul a iesit cu mine, s-o intrebe pe mama daca e pregatita sa ma lase la camin; mama tocmai vorbise cu o balerina care i-a povestit ce viata grea ma asteapta: daca ma ingras, daca ma accidentez si altele; doamna, lasati copilul sa hotarasca, a zis el, iar eu am hotarat ca puteam face orice altceva, imi placea baletul dar imi placeau multe altele; m-am intors in orasul meu mic si o perioada, fiind mica si slaba, am continuat sa fac gimnastica; eram invitata la toate scolile, sa fac diverse acrobatii in varful piramidelor; n-aveam frica de inaltime, n-aveam frica de nimic; puteam face orice.
Vazand ca-mi place franceza, mama s-a gandit ca ar fi bine sa ma pregateasca chiar o frantuzoaica; si aveam una in oras, doamna Blansha; ca sa-mi vada nivelul, doamna mi-a dictat un text, pe care urma sa-l traduc in franceza, ori in timpul acelei vizite, ori acasa si sa-l aduc peste doua-trei zile; cand a terminat de dictat, i-am intins hartia: tradusesem direct; am stiut atunci ca nu voi merge la Litere, puteam face orice altceva.
Mergand la liceu intr-un oras cu muzeu de arta -stiu, suna banal, dar pentru un copil dintr-un oras mic, un muzeu de arta era o minune- , si printr-un concurs de imprejurari, am descoperit pictura; stateam la camin, dar un coleg m-a ajutat sa ajung intr-un atelier de pictura studentesc; apoi, directorul muzeului de arta mi-a permis sa-mi instalez sevaletul in orice moment, in orice sala a muzeului, sa fac copii dupa exponate; mai tarziu, la Bucuresti, am avut norocul sa-i fiu prezentata maestrului Corneliu Baba (primea rar oaspeti, si numai prieteni, discipoli), impreuna cu cateva lucrari; le-a apreciat si m-a consolat caci tocmai pierdusem examenul la Arte, spunandu-mi ca acum nici el nu l-ar mai lua; peste putin timp am plecat lasand totul – lucrari, bagaj; am stiut ca nu voi fi niciodata un pictor care va fuma Carpati, asteptand sa vanda doua tablouri pe an; puteam face altceva.
Cand am vazut primul PC, in timp ce baiatul care mi-l adusese imi arata cu grija butonul de pornire si de unde se-nchide, eu ma intrebam fermecata: oare cum lucreaza minunea asta? Nu aflasem de Office, dar imi doream atat de mult sa stiu cum se face un program, incat mi-a adus o carte de FoxPro; asa a inceput o alta era; sunt tot copilul singur care am fost mereu, dar acum am PC; si o data cu el, filme, muzica, balet, desen, limbi straine, ba chiar si oameni cu care sa vorbesc (ei, aici mai dau gres, nu prea stiu s-o fac, n-am experienta; la serviciu sunt singura in birou, uneori mai intra cate cineva si incearca sa lege o conversatie, dar realizez asta dupa ce deja a plecat, vazand ca ma uit la el politicoasa si absenta); uneori ma retrag in munti, colind sate, carari; la mare nu ma duc decat la Balcic, unde pot sta ziua in paduri, iar pe tarmul marii, doar noaptea, cand numai valurile marii mai sparg linistea.
De prin clasa a patra am inceput sa citesc; eram primul voluntar la curatenie in bibliotecile scolilor, aveam fise la biblioteci in toate statiunile unde mergeam in vacante; in noaptea dinaintea examenului la matematica, la liceu, o mamica (eram cazati parinti si copii la un camin) m-a parat ca citeam un roman in sala de studiu; mama i-a zis: lasati-o, daca nu termina cartea, maine va pica examenul; am luat zece. Dar sa revin: copil fiind, seara, dupa stingerea luminii, puneam plapuma-n cap, luam cartea si citeam la o raza firava de lumina ce se strecura pe geam, pana dimineata, cand plecam la scoala obosita (mai dormeam cu capul pe banca, oricum scoala ma plictisea); mi-as fi dorit o lanterna; vazusem una la bunicul, la tara, o avea legata la bicicleta; ma uitam la ea cu nesat, gandindu-ma ce usor as fi putut citi cu ea, ascunsa sub plapuma; nu stiu de ce, n-am indraznit niciodata s-o cer. Dar oare am indraznit vreodata sa cer ceva?

Imi place mult sa calatoresc; pe munti, prin paduri, prin sate; si in strainatate, las la o parte pachetele turistice si umblu prin sate, cunosc oameni - a caror limba n-o vorbesc (exceptand un minim 'vocabular' scos de pe net) - si care nu vorbesc limbi de circulatie; ii privesc in ochi si ei raspund cu aceeasi privire indrazneata si uneori obraznica a oamenilor de la tara... din orice tara... Uneori, privirea lor aluneca oblic intr-o parte... pe campul inundat sau scorojit, si ochii lor zic: 'nu mai conteneste ploaia', sau 'dac-ar ploua'... Nu mai sunt imbracati in 'costume populare'; acum, si taranii de prin sate, si ciobanii de pe munte, poarta haine de firma, de la second hand; armani si gore tex. In toate tarile; nu doar in Romania. Vreau sa spun ca totu-i cu susu-n jos, nu doar noi. Doar ca la ei vedem imaginea bine vanduta, iar la noi, realitatea din jur. S-a vorbit mult de un primar neamt care a facut mult, cu o gramada de fonduri (de fapt, cat a fost capitala europeana, in Sibiu, strainii filmau gropile din centru), in timp ce in orasul meu, primarul a facut mult mai mult, doar din taxe locale; nu vreau sa dau exemple, sa isc polemici... e doar o idee: ca nu ne trebuie neaparat nemti sau sa schimbam tara, e de-ajuns sa fim romani, dar sa fim buni. Nu sunt scarbit de nimeni, mi-e putin mila de cei cu inima plina de ura si gunoi; le-ar fi mai usor daca s-ar insenina un pic; la toate rautatile lor, incerc sa raspund cu zambet... Valorile sunt cam aceleasi peste tot; sau nu mai sunt... Caut un sfarsit optimist, ca sa inchei... A, da: Romania e o tara frumoasa, muntii nostri sunt tot falnici, brazii tot verzi si caprele tot negre. Iar noi, tot romani, oriunde-am pleca.

Lumea in care traim
Se numea Mihaela, avea optsprezece ani si era frumoasa foc. Cu fata alba si parul negru, lung, nu parea tiganca, dar spunea ea ca e, imediat ce intra in vorba cu cineva, iar daca vedea pe-acolo pe vreunul ce-i semana a fi de-al lor, ii vorbea direct pe tiganeste. Venise la munte sa se refaca dupa o boala, impreuna cu tatal ei si inca mai urma un tratament; de aceea nu plecase in Franta, cu sotul (era maritata de trei ani, fara acte), cu socrii, fratii ei si ai lui: tot clanul.
Cateva zile am avut-o prin preajma; mi-am dat seama atunci ca eu nu cunosteam tigani, desi avusesem la scoala, pe vremuri, colegi, dar stateau in banci separate, in recreatii se retrageau in grupuri separate, eram doua lumi diferite si separate, in aceeasi clasa. Mai tarziu, sigur ca am trecut pe langa ei pe strazi, dar desi galagiosi, murdari, inflorati, am ales sa nu-i vad niciodata; asa cum nu vad gunoiul de pe jos (dar imi sar in ochi orice floare sau petec de iarba verde), nu aud manelele care urla alaturi, injuraturile sau certurile (chiar daca se petrec in biroul de langa al meu).
Imi spunea ca dupa ce termina tratamentul se va duce si ea in Franta, la munca: sa stranga bani, sa-si faca o casa; nu mare, doar doua camere, dar sa fie ale lor, sa stea singuri, apoi sa aiba copii. La munca? am intrebat mirata; ce munciti? La cersit, la furat, mi-a raspuns simplu, firesc; chiar asa: m-am simtit aiurea pentru acea intrebare, doar ce raspuns asteptam?
Nu avea multa scoala, dar era isteata, curata, bine crescuta, cu bun simt; daca o intrebam ceva si avea o parere diferita de a mea, nu indraznea sa mi-o spuna; zicea, zambind incurcata: pai, acuma, eu stiu ce sa zic? sunt mai tanara, pot zice altfel decat dumneavoastra, Doamna mea? nu-i frumos! Peste cinci minute, venea profesoara de chimie si-mi spunea: vai, ce obraznica e tiganca asta, stiti ce mi-a zis?! Iar peste alte cinci minute, auzeam o cearta tiganeasca, cu injuraturi si scuipaturi: tot Mihaela, aceeasi Mihaela, cu altii. Nu puteam sa cred ca era aceeasi persoana! Se comporta ca o oglinda, in care fiecare vedea cam ce-i arata; eu o indragisem si vedeam in ochii, vorba si comportamentul ei, iubire, respect, devotament; iar cei care o dispretuiau, primeau tot ce era mai tiganesc in ea.
Ma gandesc acum ca istetimea, talentul si sensibilitatea ii caracterizeaza pe tigani, de fapt, la fel ca si hotia si injuraturile; dar cand lasa, din sufletul lor, sa razbata o latura sau alta? Avem un rol, sau am putea avea? N-ai timp nici sa gandesti asa ceva, cu atatea probleme mari, serioase, pe care viata ti le pune zilnic. Si ce sa le oferi, acum, cand si noi, romanii, am inceput sa cersim? N-am vazut batrani care se bateau pentru o paine gratis? Sau puscariasi care au furat o gaina?
Mi-am amintit, azi, de Mihaela; am scris aceste randuri, iar la scurt timp dupa ce le voi termina, voi face altceva si voi uita; caci pentru mine ziua nu are decat 24 de ore! niciodata nu apuc sa fac mai nimic din cate as fi vrut; iar zilele trec intr-o goana nebuna; parca ieri jucam sotronul si privirea mi-a zburat o clipa pe-un nor calator, ca-ntr-un vis am zarit crampeie din ce-ar putea fi viata mea, in viitor, cand voi creste mare, iar azi constat ca de fapt, n-a fost vis, si ca deja privesc in urma.
Ai plecat, revii cu primul transport, ti-ai ridicat casuta, cersesti in continuare, furi? Pentru tine si toti ai tai:
Sorry, Mihaela!

Adela/Alina = originea numelui este "Adal"("nobil" in germana veche)

Adina = originea este din ebraica si se traduce ca "rafinata,distinsa"

Adriana/Adrian = de la "Hadrianus", nume de origine latina ce inseamna "originar de langa Marea Adriatica"

Alexandru/Alexandra = de la "Alexandros",nume grecesc ce inseamna "protectoral oamenilor"

Amalia = nume vechi germanic care inseamna "munca"

Angela = de la "amanda", insemnand "care trebuie iubita"

Ana/Anca/Oana = de la "Channah",nume evreiesc care inseamna "gratia favorita"

Andreea/Andrei = de la "Andreas", nume masculin grecesc care inseamna "razboinic"

Antonia/Anton = de la "Antoniu",nume de origine latina care inseamna "a fost pierdut"

Aurelia = de la "Aurelius",nume de origine latina ,insemnand "aiurita"

Beatrice = de la "Viatrix",nume latin ce inseamna "voiajor,calator"

Bianca = provine din cuvantul "blanc" ce inseamna "alb"

Bogdan = o fraza slava ce inseamna "cadoul lui Dumnezeu"

Calin = prenume tipic romanesc ,Calinul fiind un arbust raspandit si la noi

Camelia = de la expresia in latina ce inseamna "ajutorul preotului"

Carmen = de la "Carmel",nume evreiesc ce inseamna "orhidee"

Catalina/Ecaterina/Catalin = de la "aikaterine" nume grec ce inseamna "pur".Unii spun ca este derivat din numele lui Hecate,
zeita greaca a magiei

Cezar/Cezara = de la "Ceasarius",nume latin ce inseamna "seful"

Ciprian = de la "cyprianus",nume latin ce inseamna "originar din Cipru"

Clara = de la expresia latina ce inseamna "sclipitor"

Corina = de la "Kore",nume grec ce inseamna "fecioara" Cosmin/Cosmina = probabil o forma de la "Cozma",in limba turca "koz" inseamnand "frumos"

Cristina/Cristian = de la "Christiana",nume latin ce inseamna "urmasul lui Christos"

Dana/Doina/Daniel = de la expresia de origine germana "locuitor al Danemarcei"

David = originea cuvantului vine din ebraica si inseamna "de iubit"

Delia = de origine greceasca "cea de pe insula Delos"

Diana = de la "Diviana",nume latin pentru "zeita"

Dorina/Dorin = prenume de origine greca: apartenenta la grupul etnic "Dorilor" sau derivat de la "Theodor" si inseamna "darul Domnului"

Dragos = isi are originea in cuvantul slav care inseamna "dulce glorie"

Elena = nume grec care inseamna "raza de soare"

Emanuela/Emanuel = de la "Imanuel",nume ebraic ce inseamna "Dumnezeu este cu noi"

Emilia/Emil = de la "Amelius",nume latin ce inseamna "dornic,nerabdator"

Eugenia/Eugen = de la "Eugenios",nume grec ce inseamna "aristocrat"

Flavia/Flaviu = de la o expresie latina ce inseamna "galben-auriu"

Florina/Florin = de la "Florentina",nume latin ce inseamna "infloritoare"

Gabriela/Gabriel = de la "Gowriel",nume ebraic ce inseamna "Dumnezeu e puterea mea "

Georgiana/George = de la "Georgios",nume grec ce inseamna "fermier,taran"

Horia = de la "Henrich",nume germanic antic ce inseamna"cap de familie"

Ileana = de la expresia ebraica care inseamna "raspunsul lui Dumnezeu"

Ioana/Ion = de la "Yochana",nume evreiesc insemnand "binecuvantarea Domnului"

Irina = de la "Eirene",nume grec insemnand "pasnica"

Iulia/Iulian = de la expresia latina care inseamna "cel care gandeste corect"

Laura/Lorena/Laurentiu = de la "laurus"("tufa de laur")

Liliana = de la "lilium" cuvant latin insemnand "crin"

Livia/Liviu = de la expresia latina insemnand "albastru"

Luciana/Lucian = (lat."lucire")- "luminoasa,luminosul"

Magdalena/Madalina = de la expresia ebraica inseamnand "originara din Magdala"(sat biblic pe malul Marii Galilee presupus a fi locul de origine al Mariei Magdalena)

Maria/Mariana = de la "Miryam",nume ebraic insemnand "copil dorit"

Marius = de la expresia latina insemnand "barbatesc"(deriva de la "Mars",zeul razboiului la romani)

Mihaela/Mihai = de la o expresie ebraica insemnand "cine se aseamana cu Jehova"

Mirela = de la "Mireille" prenume frantuzesc insemnand "adimira"

Monica = de la "monos" cuvantul grecesc insemnand "sihastra"

Nadia = de la "Nadejda",nume rusesc insemnand "speranta"

Narcisa = de la "Narkissos",nume grec care inseamna "pierdut"

Natalia(lat.) = "cea nascuta la Craciun"

Nicoleta/Nicolae = de la "Nikolaos",nume grecesc insemnand "oameni victoriosi"

Octavia/Octavian = provine din expresia latina insemnand "al optulea"

Olivia/Oliver = de la "Olivia",nume insemnand "maslin"

Paula/Paul = sursa numelui este latina iar traducerea ar fi "mic"

Petre/Petru = provine din greaca traducerea ar fi "dur" sau "piatra"

Radu = cauvant de origine slava ("rad") insemnand "veselul"

Sergiu = "a salva"

Silviu(lat."silvianus") = "padurarul"

Simona(ebr."simon") = "ascultator"

Stefan-(gr.) = "purtatorul cununei invingatorului"

Tudor(gr."theodor") = "darul Domnul

Ieri inca aveam 20 de ani . . http://www.trilulilu.ro/iuliatoyo/bfafd736a5b77f